Expresia „Mother of All Bombs” sau „cea mai mare bombă non nucleară” folosită de americani cu câteva zile în urmă tot pluteşte pe web în ultimele zile. Unii se îngrozesc, alţii îşi fac cruce, dar în general pluteşte o mare neştiinţă în domeniu. Am zis să clarificăm puţin apele azi, văzând care e tehnologia din spatele MOAB.
Arma de 16 milioane de dolari a fost folosită în Afghanistan cu câteva zile în urmă de către Statele Unite, pentru a eradica o facţiune a Statului Islamic. De fapt trebuie să ştiţi că numele de „MOAB” nu vine de la „Mother of All Bombs” ci de fapt de la „Massive Ordinance Air Blast”. O astfel de rachetă, dacă îi putem spune aşa cântăreşte 10.3 tone şi măsoară 9.2 metri în lungime.
Are puterea explozivă a 11 tone de TNT sau 46 milioane de jouli. E totuşi departe de o bombă nucleară, mai ales că modelul B83 termonuclear al americanilor spre exemplu e de 110.000 de ori mai puternic. Nu că MOAB ar fi vreo grenadă, pentru că totuşi degaja energia echivalentă cu un cutremur de 6 grade. Pentru că am promis că ne ocupăm de tehnică, hai să aflăm ce e la interior.
80% din compoziţie este TNT, apoi un praf de aluminiu (20%), o combinaţie foarte explozivă cunoscută drept Tritonal. Chiar dacă sună ca medicament al farmaciei Catena, aceasta combinaţie ajunge la o presiune uriaşă rapid, datorită aluminiului. Bomba este practic aruncată din avion şi ghidată via GPS spre sol. În mod interesant MOAB nu se detonează la impact, ci explodează fix pe ultima sută de metri, la o înălţime de 1.8 metri deasupra ţintei.
Ideea e similară cu cea a bombelor nucleare, creând un soi de „bulă” de presiune uriaşă care se extinde rapid. Pentru că aerul se mişcă extrem de rapid e acoperită o zonă mai mare şi mai multe nivele de adâncime sunt afectate decât dacă lovea solul direct.
Bomba aruncată în Afghanistan a avut o rază de acoperire de 1.6 kilometri. MOAB are şi o durată mai lungă de explozie, pentru că e o bombă termobarică, care împrăştie pudră de material exploziv şi apoi o aprinde pe o zonă extinsă.
